A innebunit BOR-ul, s-a ticnit poporul

De cateva saptamani singura grija a romanului in privinta invatamantului si educatiei copiilor este religia. Decizia CCR-ului asupra constitutionalitatii organizarii orelor de religie a declansat adevarate razboaie pe platourile TV. Si cum mass-media ne-a invatat deja, din pacate nu cei cu argumente valide ies in evidenta, ci cei cu o cantitate nelimitata de impertinenta, care propovaduiesc cica inaltele valori ale ortodoxismului. Dar trecand peste toate emotiile negative generate de dezbaterile din ultima vreme, tin sa subliniez un lucru: sunt irelevante toate!

Nimeni nu interzice religia in scoli. Tot ce a facut Curtea Constitutionala a fost sa recunoasca dreptul fiecarui cetatean la libertatea de constiinta, punand capat prezumtiei de acord si de apartenenta la ortodoxism in cazul in care cetateanul nu se exprima contrar. Ideea de fond le-a scapat insa multora, deviind discutia la fel si fel de scenarii asupra consecintelor acestei pronuntari. Simpla expunere a problemelor inchipuite demonstreaza ca ele n-au fost rationate si ca cei ce le ridica fac jocurile BOR-ului, de cele mai multe ori in mod inconstient.

Multi deplang soarta profesorilor, preconizandu-le pierderea locului de munca. Nici unul se pare ca n-a avut curiozitatea de a verifica legislatia in domeniu, altfel ar fi stiut deja ca scolile sunt obligate sa asigure resursele necesare studierii religiei chiar si unui singur copil. Mai deunazi, o auzeam pe Ecaterina Andronescu plangandu-se de inconvenientul celor 90% din parintii care si-ar dori copiii invatand religie in scoala ca sunt pusi pe drumuri pentru a-si exprima alegerea. Fostul ministru, ca multi alti vociferanti, n-au inteles din pacate ca democratia nu inseamna renuntarea la niste drepturi din partea unora, chiar si in minoritate fiind, in favoarea comoditatii altora, majoritari ca numar. Preotul Necula din Sibiu, in aceeasi emisiune, se intreba retoric ce "biruinta" ar fi castigat Emil Moise la CCR. Permiteti-mi, parinte, sa va raspund eu, cu riscul de a ma repeta: recunoasterea dreptului fundamental garantat prin Constitutie la libertatea de constiinta! Nu in ultimul rand, dintre cei mai remarcanti in aceste zile, trebuie sa mentionez si prestatia lui Florian Bichir din execrabila emisiune din aceasta dimineata de pe B1. Daca propriile principii l-au impiedicat pe Remus Cernea din a-i sanctiona aroganta si daca nu as fi prins prea tarziu emisiunea, as fi sunat cu mare drag sa-mi expun eu propria-mi parere. Sunt convinsa ca stimabilul nu duce lipsa de credinta in Dumnezeu catusi de putin. Din pacate insa ii lipsesc tocmai invatamintele propriei religii si a demonstrat-o din plin prin lipsa de respect si de consideratie fata de cei ce nu-i impartasesc ideologia, prin prejudecatile de care a dat dovada, prin intreruperile constante si comentariile intolerante. Un mic pont, cu cat esti mai agresiv in convingeri si atitudine, cu atat mai mult ii indepartezi pe cei din jur. Deci bravo, domnule Bichir, tine-o tot asa!

Istoric vorbind, indoctrinarea religioasa a demonstrat doar urmari nefaste asupra omenirii, cele mai la indemana exemple fiind cele sase secole de inchizitie in Europa si actiunile extremiste ale islamistilor impotriva vesticilor in zilele noastre. Sa nu pierdem din vedere nici ca scopul Bisericii, fie ea Catolica sau Ortodoxa, s-a dovedit intotdeauna a fi de ordin temporal si nicidecum spiritual, crezandu-se in plus indreptatita sa-si aroge toate drepturile asupra constiintei si chiar a trupului urmasilor sai. Motive pentru care, atee fiind, in veci n-as putea fi de acord cu o astfel de abordare in scoli. Ca parinte totusi la momentul potrivit, voi alege un prim an de studiere a religiei pentru copiii mei, deoarece insusirea unor informatii consider ca tin de cultura generala. Mai departe de asta, ramane de vazut.

In final, vreau sa mai punctez un ultim lucru. Cu siguranta un cliseu repetat de toti ateii si liber-cugetatorii, dar se pare nu indeajuns de mult pentru a fi inteles de religiosi: este o mare diferenta intre credinta si religie. N-ai nevoie de biserici si popi in sutana stropindu-te cu apa ca sa-l iubesti pe Dumnezeu, credinta se poarta in suflet sau nu se poarta deloc. De bine, de rau, Romania a demonstrat ca nu duce lipsa de religiosi, dovada o fac miile ce se strang la biserica la orice sarbatoare, imbrancindu-se si tarandu-se pentru o firimitura de paine cu branza, o gura de vin, o flacara la lumanare sau niste oseminte. Virtutile si moralitatea insa nu intr-o ora de religie pe saptamana se invata, si nici cei sapte ani de acasa. Nu de frica razbunarii lui Dumnezeu trebuie respectate legile si normele de conduita, nu de focurile iadului trebuie tratat aproapele cu intelegere si iubire, ci pentru ca asa este civilizat si moral si normal. Cresteti-va copiii asa cum credeti de cuviinta. Dar cresteti-i asa cum trebuie!

Dor

Au trecut mai bine de doi ani de cand un om a parasit scena si s-a pierdut in uitare. Un om ale carui dedicatie, pasiune, voce si viziune si-au lasat amprenta adanc intiparita in sufletul meu. Oricat as vrea, n-as putea descrie toate trairile resimtite ascultandu-i cantul, toate reflectiile asupra umanitatii, iubirii si nefastului din noi. Si nici n-am sa incerc. In final, ratiunea-mi nu poate intelege motivele pentru a priva omenirea de un asemenea dar. Nu pentru redescoperirea sinelui, nu pentru Dumnezeu, pentru nimic… Tot ce-mi ramane e sa-mi trimit in neant propriile ganduri, in speranta ca undeva, candva, ruga mea si a altora sa-l aduca inapoi.

Un mesaj de inceput

N-am stofa de scriitor. Nici nu-mi mai aduc aminte de ce am deschis acest blog acum 3 ani. But I figure… daca altii pot fi bloggeri, eu de ce sa nu incerc? Asa ca, dragii mei cititori, daca veti exista vreodata, nu va asteptati la eseuri pompoase impodobite cu expresii extravagante, pentru ca veti avea parte de o mare dezamagire. Asteptati-va in schimb la lungi poliloghii despre nimic si nimicuri, despre emotiile si trairile mele, de multe ori poate confuze, despre frustrarile si bucuriile mele, in fine... despre ce ma face sa fiu eu. 

Astfel ca, indepartadu-ma de aceasta nota egocentrica, pe care evident o voi relua in urmatoarele articole, as vrea sa dedic prima mea postare persoanelor fara de care n-as putea sa fiu eu: prietenii mei. De ce fac asta? Pentru ca sunt copilaroasa, pentru ca sunt pretentioasa, pentru ca ma vait mereu, pentru ca sunt un mic freak, pentru ca niciodata nu pot cadea de acord cu unii dintre voi, pentru ca sunt mult prea vorbareata, self-centered si stresanta, pentru ca aveti pareri, gusturi si interese total diferite de ale mele, pentru ca va cer mereu sfaturi si niciodata nu le urmez, si pentru ca, in ciuda tuturor diferentelor si a defectelor mele, voi ma iubiti si ma acceptati asa cum sunt. Pentru ca in preajma voastra pot sa fiu eu. Pe multi din voi va stiu de o viata intreaga – atat cat pot insemna 25 de ani – cu unii am si pierdut legatura, iar pe altii abia incep sa va cunosc. 

Dar vreau sa stiti cat va apreciez atat pentru franchetea voastra, cat si pentru toate datile in care probabil m-ati judecat si mi-ati ascuns-o, pentru a nu ma rani. Tot ce va pot promite prin aceste incercari scriitoricesti e sa ma pot descarca si pe voi scuti macar de o parte din interminabilele dureri de cap ce vi le dau cand ma apuc sa turui. Va iubesc!