N-am stofa de scriitor. Nici nu-mi mai aduc aminte de ce am deschis acest blog acum 3 ani. But I figure… daca altii pot fi bloggeri, eu de ce sa nu incerc? Asa ca, dragii mei cititori, daca veti exista vreodata, nu va asteptati la eseuri pompoase impodobite cu expresii extravagante, pentru ca veti avea parte de o mare dezamagire. Asteptati-va in schimb la lungi poliloghii despre nimic si nimicuri, despre emotiile si trairile mele, de multe ori poate confuze, despre frustrarile si bucuriile mele, in fine... despre ce ma face sa fiu eu.
Astfel ca, indepartadu-ma de aceasta nota egocentrica, pe care evident o voi relua in urmatoarele articole, as vrea sa dedic prima mea postare persoanelor fara de care n-as putea sa fiu eu: prietenii mei. De ce fac asta? Pentru ca sunt copilaroasa, pentru ca sunt pretentioasa, pentru ca ma vait mereu, pentru ca sunt un mic freak, pentru ca niciodata nu pot cadea de acord cu unii dintre voi, pentru ca sunt mult prea vorbareata, self-centered si stresanta, pentru ca aveti pareri, gusturi si interese total diferite de ale mele, pentru ca va cer mereu sfaturi si niciodata nu le urmez, si pentru ca, in ciuda tuturor diferentelor si a defectelor mele, voi ma iubiti si ma acceptati asa cum sunt. Pentru ca in preajma voastra pot sa fiu eu. Pe multi din voi va stiu de o viata intreaga – atat cat pot insemna 25 de ani – cu unii am si pierdut legatura, iar pe altii abia incep sa va cunosc.
Dar vreau sa stiti cat va apreciez atat pentru franchetea voastra, cat si pentru toate datile in care probabil m-ati judecat si mi-ati ascuns-o, pentru a nu ma rani. Tot ce va pot promite prin aceste incercari scriitoricesti e sa ma pot descarca si pe voi scuti macar de o parte din interminabilele dureri de cap ce vi le dau cand ma apuc sa turui. Va iubesc!
